Ingrijorarea legată de păstrarea confidenţialităţii datelor împiedică maturizarea efectivă a stocării de date în cloud pe bătrânul continent. Succesul stocării în cloud a fost până acum bazat aproape exclusiv pe realizările din Statele Unite.
Multe voci susţin că stocarea de date în cloud este cea mai nouă tendinţă din universul IT în acest moment. O astfel de procedură uşurează încărcătura IT dintr-o companie, scuteşte firma de achiziţionarea unor echipamente scumpe şi ajută la pregătirea personalului şi aplicaţiilor IT pentru trecerea la mobilitate completă.
Studiile arată însă, cel puţin pe plan european, că situaţia este diferită de cele susţinute. Ea demonstrează mai degrabă un răspuns mai realist şi mai nuanţat faţă de predicamentele evangheliştilor tehnologici. Înainte de orice, stocarea de date în cloud nu reprezintă un concept monolitic. Iar afirmaţia este valabilă nu doar pentru Europa.
Există mai multe căi disponibile de a se folosi stocarea de date în cloud, prin aceasta înţelegându-se stocarea de date găzduită şi gestionată la distanţă, vândută în mod normal pe bază de abonament şi tarife în funcţie de intensitatea de utilizare.
O primă modalitate depinde de dorinţa clientului de a beneficia de stocare de date în cloud pură, caz în care totul se desfăşoară la distanţă de sediul acestuia, sau de o versiune hibridă, în care unele date sunt stocate pe echipamente fizice la sediul clientului.
De aici, modalităţile se împart, depinzând de genul de date pe care clientul vrea să le stocheze în cloud şi de folosirea acestor date pentru toate aplicaţiile din companie sau doar pentru sarcini specifice, cele mai evidente dintre acestea din urmă fiind backup-ul şi arhivarea.
În cazul modelului bazat pe cloud pur, acesta din urmă reprezintă mediul primar de stocare date. Avantajele unui asemenea model includ accesarea datelor de pe orice platformă de oriunde, cu toate că accesul este limitat de viteza şi latenţa conexiunii de internet. Versiunile de lucru în cazul folosirii unui asemenea model sunt cea de cloud public, unde infrastructura IT este deţinută de un furnizor de servicii, caz în care apar probleme legate de garantarea confidenţialităţii datelor, şi cea de cloud privat, unde clientul beneficiază de o infrastructură dedicată, fie într-un centru de date, fie într-o locaţie de hostare.
Mai folosit în acest moment şi, probabil, pe viitor pare să fie modelul de cloud hibrid pentru stocarea de date. În cadrul acestui model, operatorul de cloud stochează volumele cele mai mari de date, însă unele dintre acestea sunt sincronizate cu echipamentele fizice de stocare de la sediul clientului. Motivaţia extinderii acestui model de operare constă în dorinţa clienţilor de a stoca anumite date local şi nu la operatorul de servicii. Ar putea fi vorba de date legate de proprietatea asupra companiei şi de controlul asupra coformităţii cu reglementările legale, sau pur şi simplu de date care sunt preferate, din raţiuni de securitate, a nu se găsi altundeva decât în parohia personală a clientului.
Evoluţie de piaţă
Studiind ceea ce se petrece la nivel european cu conceptul de stocare date în cloud, IDC previzionează că în Europa de Vest stocarea de date în cloud public şi privat va creşte de la 29% din totalul pieţei de stocare date în 2014 la aproape 60% în 2019. Cum se explică o astfel de previziune? Elementul cheie este reprezentat de faptul că evoluţia IT-ului se mulează pe evoluţia aplicaţiilor IT.
Conform IDC, în ultimii trei ani numărul de aplicaţii s-a înzecit. Mai mult, 85% din noile aplicaţii pentru firme sunt direct dezvoltate pentru cloud, iar aplicaţiile mai vechi, moştenite, migrează treptat pe maşini virtuale găzduite în cloud sau pe containere de date. La cele de mai sus se adaugă noile concepte precum Internet of Things, un concept bazat în cea mai mare parte pe cloud şi care va alimenta creşterea cererii de stocare date în cloud.
Ca atare, de ce organizaţiile europene par mai reticente în adoptarea stocării de date în cloud decât firmele din Statele Unite? Pentru mulţi analişti, răspunsul se regăseşte în atitudinea diferită faţă de confidenţialitatea datelor personale şi de companie, o diferenţă de atitudine care a devenit extrem de acută în urma informaţiilor făcute publice de Edward Snowden şi a deciziei din 2015 a Curţii Europene de Justiţie, conform căreia acordul Safe Harbour este incompatibil cu Directiva Europeană privind Protecţia Datelor.
Încheiat între Statele Unite şi Uniunea Europeană, acordul Safe Harbour a permis, timp de cincisprezece ani, companiilor americane să mute date în afara Uniunii Europene, astfel contravenind directivei europene. Deşi există analişti care susţin că firmele europene ar fi dornice să adopte modelul de stocare date bazat pe cloud, această adopţie ar trebui să se facă în conformitate cu anumite reglementări şi cerinţe.
Unul din cele mai clare exemple în acest sens este oferit de Germania, o ţară unde conştientizarea pericolelor supravegeherii populaţiei este încă extrem de vie, graţie păstrării amintirilor legate de istoria secolului douăzeci, o istorie care include organizaţii sinistre precum Gestapo şi Stasi. Conform studiilor, companiile din această ţară au intenţia să adopte stocarea de date în cloud, însă trebuie să respecte reglementări stricte, care prevăd că datele trebuie stocate pe teritoriul Germaniei.
Acesta a fost unul din motivele fundamentale ale semnării parteneriatului dintre Deutsche Telekom şi Microsoft anul trecut, un eveniment care a stârnit interes în rândurile analiştilor. Conform acordului de parteneriat, divizia T-Systems aparţinând de Deutsche Telekom va deveni depozitar de date pentru clienţii de cloud ai Microsoft din Germania. Nu este deloc greu de dedus legătura dintre acest eveniment şi lupta Microsoft de împiedicare a autorităţilor americane în eforturile lor de spionare a mesajelor electronice ale clienţilor Microsoft, stocate până acum în centrul de date al companiei din Irlanda.
În fine, preocupările nu se limitează doar la stocarea de date propriu-zisă, ci şi la procesele de suport folosite pentru cloud. De pildă, este nevoie ca datele unei companii să iasă din ţară, în ciuda faptului că sunt stocate local, pentru a beneficia de serviciile de suport 24×7 furnizate de companii din Statele Unite sau India?
Astfel de motive de îngrijorare sunt mai puţin obişnuite pentru ţări europene precum Marea Britanie, care dovedeşte mai multă maturitate în adoptarea cloud-ului şi este mai familiară cu afacerile la nivel internaţional, însă sunt des întâlnite în alte ţări de pe bătrânul continent. Iar acest fapt constituie, în esenţă, o imensă oportunitate pentru ţări europene precum România, o ţară cu capacităţi în creştere de oferire servicii de suport datorită abilităţilor lingvistice ale locuitorilor. Viitorul va demonstra dacă astfel de oportunităţi vor fi valorificate la maxim sau nu.
