Ultima lună a fost încărcată de evenimente care s-au ţinut în Bucureşti, care mai de care mai fastuoase, dedicate universului securităţii IT şi măsurilor de protecţie a datelor în faţa atacurilor cibernetice. Unele dintre aceste evenimente au fost amplasate chiar sub umbrela nevoii de elaborare pentru viitor a unei legislaţii cuprinzătoare în acest domeniu.
Dincolo de nivelul de suprastructură a unei asemenea tematici, însă, realitatea de pe piaţă arată că acţiunea adevărată lipseşte aproape cu desăvârşire, cel puţin la nivel instituţional, iar lipsa ei este acoperită cu vorbe frumoase despre intenţii generoase şi eforturi majore depuse. Cu alte cuvinte, ca în atâtea alte situaţii înregistrate pe plaiuri mioritice, jocul de mimă face ca o nevoie reală şi disperată prin actualitate (nevoia de securitate) să devină, în fapt, doar o perdea de fum prin care se maschează tare vechi de când lumea.
Ce fel de tare? Păi în esenţă ar cam fi vorba de fugă de răspundere, lipsa de viziune, comoditatea generată de un scaun bine plătit într-o slujbă la stat. La care se adaugă imobilitatea generată de îngreunarea circuitului şpăgii prin acţiunile DNA. Un circuit al şpăgii care nu datează pe aceste plaiuri de douăzeci şi ceva de ani, ci este vechi de sute de ani, încă de pe vremea domniile erau cumpărate cu sume mari de bani de la Înalta Poartă.
Un exemplu în sensul celor de mai sus mi se pare grăitor. Cu ocazia recentă a unei astfel de conferinţe, diversele autorităţi statale invitate au venit, au cuvântat în deschidere obişnuitul lor bla, bla, bla, după care au plecat. Câteva minute mai târziu, reprezentantul unuia din sponsorii conferinţei a prezentat în detaliu cazul dramatic al atacului informatic asupra reţelelor de utilităţi din Ucraina înregistrat la sfârşitul anului trecut şi despre care au existat relatări şi pe acest site.
Criza ucraineană a fost rezolvată, după cum susţinea şi reprezentantul firmei respective, în urma faptului că reţelele nu erau extrem de modernizate şi echipamentele căzute în urma atacului au putut fi repornite manual, echipament cu echipament, astfel încât să nu existe un dezastru la nivel naţional. Trecând la România, vorbitorul a avertizat apoi să situaţia din ţara noastră este şi mai periculoasă, iar autorităţile nu dau semne că le-ar păsa de aşa ceva.
Însă cel mai trist fapt este că, la momentul acestui discurs, în sala de conferinţe nu mai exista niciun reprezentant cu putere de decizie al vreunei autorităţi care măcar să îşi ia notiţe pe seama celor prezentate. Chiar dacă aşa ceva nu mai constituie o surpriză, faptul în sine nu poate decât să lase încă o dată un gust amar în cerul gurii celor care încă mai luptă pentru însănătoşirea (în viaţa curentă şi nu într-una viitoare sau în cea de apoi) universului carpatin de trai. Iar de la starea de deziluzie permanentă la cea de nepăsare şi indiferenţă nu mai este, de obicei, decât un pas extrem de mic…
de Bogdan Marchidanu
