Cei cărora termenul “infrastructură convergentă”, un termen uneori înlocuit cu “sisteme integrate” sau “procesare unificată de date”, funcţie de vendor, le sună precum un amestec de reţelistică, cloud, utilităţi şi servicii IT la comandă, s-ar putea să aibă mare dreptate. Un astfel de amalgam nu pare să deranjeze utilizatorii, mai ales companiile mici şi medii. Cât va putea să continue însă o astfel de tendinţă?
Pentru un copil care încearcă să-şi imite un frate mai mare sau pentru un analist al istoriei Internetului, zece ani par să semene cu zece vieţi. Pentru un specialist în infrastructură, ultimii zece ani nu au adus prea multe schimbări. El continuă să se confrunte cu infrastructuri vechi, care au nevoie de mult timp pentru a fi gestionate, de echipe multiple pentru instalare de elemente noi şi mentenanţă, de putere energetică şi, graţie scăderii bugetelor de IT, de actualizări aproape imposibile de efectuat.
Concepte tehnologice precum virtualizarea şi automatizarea proceselor ar fi trebuit să uşureze o parte din această povară. Problema este că astfel de concepte se situează undeva sus pe straturile care compun un centru de date. Blocurile de bază şi operaţiunile aferente trebuie efectuate mai mult sau mai puţin manual atunci când se instalează servere, echipamente de stocare date şi servicii noi.
Noua infrastructură
Acesta este locul exact în care intervine decisiv conceptul de infrastructură convergentă. Termenul folosit astăzi pe scară to mai largă a fost lansat de HP cu ceva ani în urmă. Nume mari de pe piaţa IT, precum Gartner, folosesc termenul de sisteme integrate, în vreme ce vendori precum Cisco încearcă să impună denumirea de “Unified Computing System (UCS)”.
Indiferent de denumire însă, ideea care stă la baza ei este aceeaşi: Aducerea puterii de calcul, a stocării de date şi a reţelisticii aferente în cadrul unui singur bazin de resurse împărţite, care poate fi pre-configurat pentru nevoile fiecărui centru de date. Prin folosirea unui astfel de concept, un centru de date poate fi operaţional în ore sau zile, nu în săptămâni sau luni de zile.
Dacă la asta se adaugă console unice de management şi arhitecturi de sistem de referinţă, care să gestioneze aplicaţii multiple, indiferent de vendor, abordarea nu are cum să nu atragă atenţia tuturor şi să nu devină o ispită pentru orice client. O ispită atât de mare, încât ratele de creştere ale cheltuielilor cu astfel de infrastructuri convergente pentru centrele de date înregistrează niveluri de circa 50 la sută de la un an la altul, conform unor firme de analiză de piaţă precum Gartner.
Ce este, aşadar, o infrastructură convergentă? În primul rând este un enabler pentru lumea IT, o posibilitate de a face mai mult folosind instrumentele pe care o companie le are. pe care le avem. În al doilea rând, este un termen care nu defineşte o singură cale de aşezare a lucrurilor. În al treilea rând, infrastructura convergentă se referă la servere, reţea şi stocarea de date, dar şi la întreaga colecţie de resurse şi servicii pe care o are la dispoziţie un data center.
Cu alte cuvinte, convergenţa va avea impact cu siguranţă asupra lucrurilor majore dintr-un data center: gestionarea serviciilor, managementul acestor servicii, furnizarea aplicaţiilor către utilizatori şi clienţi. Practic, nu există o singură cale de atingere a unei infrastructuri convergente. Totul este în funcţie de gradul de cultură, în funcţie de nevoile unei companii, şi nu reprezintă o destinaţie în sine. Este mai degrabă un mod de a permite unei organizaţii să devină mai eficientă, mai agilă şi la un cost de utilizare mai redus, să poată să pună în aplicare ceea ce este nevoie din punct de vedere al companiei, din punct de vedere al IT-ului.
Vendorii vorbesc actualmente despre “nevoile de afaceri” şi necesitatea de livrare mai rapidă a aplicaţiilor şi serviciilor pentru satisfacerea sarcinilor aşezate în spatele IT-ului de către concepte precum cloud computing, Big Data, BYOD sau soluţii pentru afaceri (ECM). Lucrurile nu sunt însă chiar aşa de noi. Şi asta deoarece, nu cu multă vreme în urmă, aceiaşi vendori anunţau că virtualizarea şi cloud computing vor satisface o mare parte din aceleaşi nevoi prin permisiunea acordată echipelor IT de a derula aplicaţii şi servicii folosind puterea de calcul din centrele de date.
Realitatea, conform studiilor efectuate, arată că virtualizarea, deşi a crescut rata de utilizare şi a economisit cheltuieli de capital, nu s-a dovedit o soluţie panaceu. Păienjenişul maşinilor virtuale livrate de Microsoft, VMWare şi alţii a devenit el însuşi un coşmar al managementului. Simultan, multe cloud-uri private sunt adesea izolate de către însăşi infrastructura prin cablu a centrelor de date.
O altă viziune de proiectare
Ce înseamnă o altă viziune de proiectare? Înseamnă nici mai mult, nici mai puţin, decât o altă viziune privind funcţionarea IT-ului dintr-o companie. În ce sens? Grupând cele trei domenii mari de activitate dintr-o organizaţie, oameni şi procese, structuri fizice şi structuri virtuale, ele se pot practic împărţi în trei zone: una legată de structuri şi procese, care presupune o convergenţă a aplicaţiilor şi a modului în care se furnizează servicii, o a doua legată de o convergenţă a infrastructurii care să le facă să lucreze împreună pe toate (virtuale şi/sau fizice) şi o a treia zonă care presupune o convergenţă a operaţiilor, atât fizice, cât şi virtuale.
Vendorii susţin că la soluţiile de infrastructură convergentă apare capabilitatea de “unire” a acestor insule prin altă modelare a arhitecturilor centrelor de date astfel încât procesarea, transmiterea şi stocarea de date să fie separate de unităţile fizice, rack-uri, cabluri, controlere şi switch-uri. Sau, cum susţin unii analişti, separarea sistemelor de operare de unităţile de calcul, plus adăugarea unui management centralizat înseamnă primii paşi către aşa-numitul Software Defined Networking (SDN).
O chestie asemănătoare cu o virtualizare 2.0, numai că pentru fluxurile de lucru, nu pentru servere. Realitatea arată însă că, deocamdată, o astfel de infrastructură convergentă este instalată sub forma unor insule de capabilitate pentru aplicaţii precum ERP sau Virtual Desktop Infrastructure. În sine, acest lucru nu e deloc rău, însă dacă infrastuctura convergentă nu este abordată de la nivelul de proiectare, atunci rezultatul final va fi, cel mai probabil, acela al multor capabilităţi IT încasetate fiecare pe insula ei şi angajate la satisfacerea unor instanţe de lucru extrem de specifice.
Cu alte cuvinte, rezultatul nu va fi o nouă textură de centru de date care să răspundă dinamic tuturor cererilor şi să folosească toate resursele disponibile. Sau, cum se mai spune pe plaiuri mioritice, aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.
Ce arată viitorul
Opiniile experţilor înclină majoritar în susţinerea ideii că locul ideal pentru soluţiile de infrastructură convergentă se va regăsi în cadrul companiilor mici şi medii, cele care au un personal IT limitat ca număr, dar trebuie să satisfacă în mod constant noi cereri de servicii ale pieţei pentru a rămâne competitivi.
Dacă IT-ul trebuie cu adevărat să devină un sprijin al afacerilor, atunci soluţiile de infrastructură convergentă devin extrem de atrăgătoare ca răspuns la nevoie. Astfel de soluţii nu înseamnă reinventarea roţii ci, mai degrabă, ataşarea unei roţi mai solide la o maşină deja în mişcare. Până la urmă, totul se rezumă la furnizarea cât mai dinamică de servicii din partea utilizatorilor finali. Câte firme îşi mai permit astăzi, inclusiv în România, să aştepte o jumătate de an şi chiar mai mult până ce oferta lor devine operaţională pe piaţă? Infrastructura convergentă constituie, în mod cert, un răspuns optim pentru evitarea unei astfel de perspective deloc plăcute.
De Bogdan Marchidanu
